Informatii despre arbori

PIN


 Pinus L., ( Pin ), fam. Pinaceae, este un gen de plante orginar din emisfera nordică și cuprinde peste 80 specii dearbori, (mai rar arbuști), rășinoși, având scoarța roșie.

 

Caracteristici

  • Rădăcinile sunt pivotante și au ramificații viguroase.
  • Coroana este regulat-conică, sau la unele specii poate fi neregulat-lățită, iar la maturitate ramurile cresc orizontal, fiind dispuse regulat-verticilat.
  • Frunzele acestui gen sunt aciculare, persistente și dispuse în mănunchiuri de câte 2-5, învelite la bază de o teacă comună, membranoasă.
 
Conuri de pin
  • Florile sunt unisexuat-monoice; cele femele sunt elipsoidale sau conice, cu carpele solzoase, având la bază 2 ovule care se transformă în semințe; cele mascule sunt grupate sub formă de amenți cu numeroase stamine.
  • Conurile sunt drepte, orizontale sau pendente, simetrice sau asimetrice, de mărimi și forme variabile, având solzi lemnoși imbricați, fără bractee.

 

  • Semințele sunt ovate, aripate, de culoare gri.
  • Înmulțire

  • Se înmulțește prin semințe, fiind foarte dificilă înmulțirea pe cale vegetativă.

  •  

    Utilizare

     Se folosesc în parcuri și grădini. Din lemnul unor specii de pin se obține prin distilare uscată un gudron medicinal folosit în dermatologie (Pix liquida).


MOLID


 Molidul (Picea abies L., H. Karst.) este o specie de arbori coniferi care pot avea înălțimea până la 50 m (arbori din clasa I si II Kraft) și diametrul trunchiului până la 1-1.5 m, cu coroană piramidal-conică, permanent verde, cu frunze aciforme de culoare verde inchis.

Are un temperament de semilumină, de aceea trebuie cultivat sub umbra speciilor pionere / invadatoare (plop,mesteacăn).

Ritidom brun-roșcat crăpat longitudinal. Înrădăcinarea este trasantă, de aceea suferă des doborâturi de vânt. Forma conic-piramidală a coroanei se datorează creșterii din ce în ce mai scurte a crengilor, dinspre bază spre vârf. Molizii mai bătrâni, care cresc în desișul codrilor, își pierd crengile de la bază (acest fenomen se numește elagaj natural și se datorează faptului că lumina nu mai pătrunde la baza arboretului), coroana urcând spre mijlocul tulpinii. De asemenea, în condițiile unei lumini naturale slabe, aceștia prezintă o creștere laterală slabă, în comparație cu arborii mai izolați.

Florile molidului sunt unisexuat-monoice, cele mascule producând foarte mult polen anemofil, care primăvara formează, în bătaia vântului, adevărați nori de praf gălbui în jurul arborelui. Florile femele apar ca niște mici ghemotoace, care după fecundare se transformă în conuri ai căror solzi adăpostesc sămânța; conurile sunt pendente , sămânța este înaripată.

Preferințe pedologice: preferă solurile acide. Vârsta exploatabilității se situează în jurul vârstei de 90-110 ani.Răspândirea: pădurile de molid acoperă 22% din suprafața forestieră a României.

 



BRAD


 Bradul (Abies) este un gen care cuprinde aproximativ 45-55 de specii de conifere din familia Pinaceae, răspândite preponderent în zonele muntoase ale emisferei nordice. Sunt arbori de talie mare cu înrădăcinare pivotantă. Coroana este piramidală deasă, umbroasă, scoarța mult timp netedă cu pungi de rășină. Lujerii sunt netezi, iar mugurii dispuși terminal întotdeauna câte trei. Prezintă frunze aciculare lățite, pe dos cu 2 dungi albicioase de stomate, persistente, se schimbă la 6-15 ani. Conurile sunt erecte, cilindrice, cu bractei obișnuit vizibile și răsfrânte; solzul carpelar cade la maturitate odată cu semințele, iar pe lujer rămâne axul erect. Semințe relativ mari, triunghiulare, cu pungi de rășină pe tegument și prinse strâns de aripioară.

Bradul se deosebeste de celelalte specii de conifere mai ales prin asezarea frunzelor care, popular, se mai numesc și ace. Acestea au o lungime medie de 2 cm și sunt dispuse de-a lungul crengilor în același plan, față de alte conifere la care acele sunt dispuse de jur împrejurul crengilor. Frunzele bradului sunt mai moi decât ale altor conifere ale căror frunze înțeapă mai tare. Diferența majoră față de foioase este că bradul (ca majoritatea coniferelor, căci există și excepții – Larice) stă verde pe tot parcursul anului.

Bradul ca și celelalte conifere își schimbă frunzele(acele) treptat de-a lungul întregului an iar noi putem observa acest lucru doar văzând covorul de ace căzute la tulpina bradului.

Altitudinea la care cresc și se dezvoltă brazii este cuprinsă între 500m și m iar răspândirea acestora este pe tot globul, dar cu precădare în zonele muntoase ale zonei temperate.

Coniferele au rădăcina pivotantă, alta deosebire față de foioase care au rădăcina foarte ramificată.

Conurile sunt fructele bradului, în alveolele conurilor se dezvoltă semințele bradului. Când semințele sunt coapte, alveolele se desfac și semințele pot ieși din conuri. Căzând pe pământ, ele dau naștere la noi brazi. Deasemenea, semințele brazilor sunt o sursă de hrană pentru păsări , veverițe și alte rozătoare ale pădurii.

 

Brazii cresc foarte drepți și din această cauză lemnul de brad se folosește în special în construcții dar și la fabricarea mobilei.



SALCAM


 Salcâmul  (Robinia pseudoacacia, familia Leguminosae) este un arbore melifer, cu tulpina înaltă, până la 25-30 de metri și ramuri spinoase rare, fiind aclimatizat în America de Nord, Europa, Africa de Sud și Asia.

 

Istoric

Salcâmul provine din continentul nord-american.
Genul Robinia este numit după grădinarii regali francezi Jean Robin și fiul său Vespasian Robin, care au introdus salcâmul în Europa în anul 1601.

Primele culturi forestiere în România s-au realizat în anul 1852, la Băilești Dolj, pentru ca ulterior să fie plantat pe suprafețe tot mai mari, îndeosebi în Oltenia, pe nisipuri mișcătoare, Valea lui Mihai (Bihor) și în alte regiuni ale țării.

În multe state Europene, printre care și România, este considerat o specie invazivă (Călinescu, 1941).

Conform lui Sarbu et

Oprea (2011):

 

Inclusiv în America de Nord, de unde este originar, în afara arealului primar, el reprezintă o amenințare serioasă asupra vegetației native din preeriile uscate și nisipoase. După Arsene (2003) citat de Pele et al. 2008, în rezervația Lunca Pogănișului înlocuirea stejarului și frasinului cu salcâm a dus la dispariția aproape completă a speciei Fritillaria meleagris. Acumularea azotului în sol datorită nodozităților radiculare ale salcâmului poate cauza probleme serioase în conservarea vegetației native, prin stimularea speciilor nitrofile. De asemenea, prin transpirația foarte intensă, salcâmul secătuiește solul de apă, diminuând disponibilul de apă pentru alte plante [Bartha et al. 2008]. Totusi, dupa Atanasiu si Negrean (2007), in România nu se poate vorbi de un impact negativ însemnat. Este însă o plantă care trebuie antent monitorizată și eliminată din preajma ariilor protejate sau a ecosistemelor valoroase, pentru a evita în acest mod, eventualele consecințe negative. Spre exemplu, în defileul Jiului, pe suprafețele afectate de incendii, are loc instalarea rapidă a salcâmului, în detrimentul mesteacănului și a altor specii importante din structura pădurilor caracteristice acestei zone. Din observațiile noastre, la Hanu Conachi (jud. Galați), salcâmul, plantat aici la începutul secolului trecut pentru stabilizarea nisipurilor continentale de origine eoliană și fluviatilă din regiune [Chiriță, 1937], a invadat aproape complet, în ultimii ani, teritoriul rezervației, periclitând speciile de plante psamofile adăpostite de dune, unice în Moldova.'

 

Proprietățile și condițiile de creștere

Salcâmul crește spontan pe aproape orice tip de teren.

Cu o rezistență bună la ger, iubește lumina, suportă seceta, preferă solurile permeabile, ușoare, fertile, dar nu suportă solurile calcaroase.

Salcâmul crește bine pe soluri ușoare, chiar și pe nisipuri nefixate, fiind cultivat pentru fixarea lor. Are capacitatea de a fixa azotul din atmosferă, iar semințele își păstrează mulți ani capacitatea de germinare. Are frunze compuse și flori albe, în ciorchine, puternic mirositoare, iar fructele sunt păstăi aplatizate, brun roșcate. Înflorește primăvara târziu, în luna mai-iunie.

 

Salcâmul trăiește în jur de 100 de ani și face parte din categoria arborilor cu lemn de esență tare, fiind greu, dur și deosebit de rezistent la umezeală.

Utilizările

Salcâmul reprezintă principala specie forestieră meliferă din România.

Lemnul de salcâm este utilizat pentru diverse lucrări amplasate în aer liber, stâlpi de gard, lemn de mină, traverse de cale ferată, doage de butoaie, cozi de unelte, cherestea, parchet, în industria navală etc.

 

Florile au întrebuințare în alimentație și farmacia naturistă. Scoarța salcâmului conține fitotoxine.

Acțiune farmacodinamică - utilizări terapeutice

Florile de salcîm se utilizează ca aromatizant și în industria parfumurilor, iar în medicina populară calmant al tusei. Scoarța se folosește tot empiric în hiperaciditate, în ulcer gastric și duodenal și ca purgativ. Datorită robinei, scoarța trebuie utilizată cu multă atenție, deoarece această substanță este toxică.



TEI


 Teiul, sau Tilia, este un gen care cuprinde aproximativ 30 de specii de arbori, nativi zonelor temperate ale emisferei nordice, în Asia (unde majoritatea diversității speciilor este găsită), Europa și estul Americii de Nord. Teii sunt copacifoioși, ajungând până la 40 metri înălțime, cu frunze cu o anvergură de 6-20 cm, străbătute de nervuri.

Numărul exact de specii este incert deoarece multe dintre ele hibridizează spontan, atât în sălbăticie cât și cultivate. Teiul prezintă flori hermafrodite. Polenizarea se face prin insecte.

Particularități dendrologice și geografice

Frunzele sunt lung-pețiolate, rotunde, ascuțite la vârf, iar pe fața inferioară se observă nervuri proeminente.

Teiul produce flori, în număr de 2–10 pe ram, uneori și mai multe, de culoare alb-gălbuie, plăcut mirositoare, așezate pe un peduncul comun, concrescut aproape pe jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-gălbuie. Fiecare floare este formată din 5 sepale care cad în momentul înfloririi, 5 petale, numeroase stamine și un ovar globulos.

Fructul este o nucă de formă sferică sau ovală de dimensiuni mici.

Teiul este răspândit prin pădurile din regiunile deluroase până aproape de zona muntoasă.

 

Este mai puțin invadant decât carpenul. Fiind o specie de amestec, foarte rar formează arborete pure. În zona molidului, teiul este o specie fertilizantă solului.

Istorie și longevitate

În Europa, au fost documentați tei multi-seculari și milenari. De exemplu, o plantație de Tilia cordata, aflată în Westonbirt Arboretum, Gloucestershire, are o vârstă de aproximativ 2.000 de ani. [2]

De asemenea, în curtea Castelului Imperial de la Nuremberg există un tei despre care se spune că a fost plantat de împărăteasa Cunigunde, soția lui Henric al II-lea al Germaniei, plasând vârsta arborelui, la momentul descrierii (1900), la 900 de ani.

Un alt exemplu este Teiul din Neuenstadt am Kocher, în provincia Baden-Württemberg din Germania, care a fost evaluat la 1.000 de ani. [3]

Pe de altă parte, "Bătrânul Tei" din Naters, Elveția, este menționat într-un document medieval din 1357, fiind descris de autorul respectiv ca fiind deja "magnam" (uriaș).

Teiul din Najevnik (Najevska lipa), este un Tilia cordata de circa 700 de ani, considerat cel mai gros arbore din Slovenia[4]

 

Fosile de tei au fost găsite în formațiuni terțiare din Grinnell Land, Canada, cât și în Spitzbergen, Norvegia.

Valoare terapeutică și ecoprotectivă

 

Uz medicinal

Florile, frunzele, scoarța și cărbunele (obținut din lemn) de tei sunt folosite în scopuri medicinale. Ingredientele active ale acestora includ flavanoizi (cu rol antioxidant) și uleiuri volatile. Planta conține și taninuri, cu rol astringent. 

Florile se recoltează, cu sau fără bractee, exclusiv pe timp însorit, înainte de înflorirea completă, când o parte din flori sunt încă în faza de boboc. Uscarea se face la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă sau în încăperi bine aerisite. În 5-7 zile consecutive de uscare, florile ajung la o umiditate de sub 13%. Randamentul de uscare este de 3-3,5 kg flori proaspete pentru un kg flori uscate. Florile uscate sunt dulcegi și lipicioase, iar fructul dulce și mucilaginos. Ceaiul de tei (preparat prin infuzia florilor) are un gust plăcut, datorat aromelor uleiului volatil din flori. Având o acțiune calmantă asupra sistemului nervos central, ceaiul din flori de tei este folosit în scopuri terapeutice.

Florile de tei sunt folosite mai ales pentru tratarea răcelilor, tusei, febrei, infecțiilor, inflamațiilor, presiunii arteriale înalte, durerilor de cap (mai ales migrenele), dar și ca diuretic (crește producerea de urină), antispasmodic și sedativ. Medicina tradițională asiatică folosește flori de Tilia (uz intern) ca tratament pentru vindecarea afecțiunilor tractului respirator, a febrei sau gripei.

Cercetări recente sugerează că florile ar putea fi hepatoprotective. 

Scoarța și alburnul (lemnul moale dintre scoarță și măduvă) sunt folosite pentru a trata afecțiuni ale ficatului, colecistului și celulitei (inflamarea pielii și a țesutului adipos).

În formă carbonizată, lemnul de tei este ingerat pentru a trata boli intestinale și, prin aplicare topică, pentru a calma infecții ale membrelor inferioare.  În medicina veterinară, se folosește cărbunele de tei (20 g, în lapte îndulcit), pentru tratarea afecțiunilor digestive ale rumegătoarelor. 

Băile de relaxare și aromaterapie pot include esență de tei sau flori scufundate in apă.

Mugurii și frunzele tinere sunt, de asemenea, comestibile. 

 

Există ideea că nectarul de Tilia tomentosa ar conține manoză, substanță care poate fi toxică pentru albine. Această idee este falsă; numeroasele albine comatose care pot fi întâlnite în perioada înfloririi sale reflectă, în realitate, lipsa surselor viabile de nectar, la sfârșitul verii, în special în zonele urbane.

Valoare ecoprotectivă

Scriind în apărarea teilor din Iași, dendrologul Ionel Lupu afirmă că "la 50 de ani, teiul (Tilia tomentosa) încă manifestă o creștere activă, realizează anual un număr de peste 300.000 de frunze, însumând o suprafață verde de aproximativ 600 mp. Într-o zi de vară, acest tei mediu poate filtra 4.000-5.000 mc de aer, din care consumă aproximativ 9 kg dioxid de carbon și produce 6-7 kg oxigen. Sub coroana teiului temperatura aerului este mai mică cu 3-4 grade C, datorită albedoului de 20% al frunzișul (acesta reflectă o parte din radiația solară), iar aerul este mai umed, datorită transpirației arborelui. Cele 300.000 de frunze tomentoase, cu peri stelați, inclusiv pe pețiol, pot reține cantități importante de praf, care apoi este spălat de ploi și ajunge pe sol. În privința acestei însușiri, teiul este pe locul 3, după stejar și ulm." 

 

Același expert sugerează că "nu este neglijabilă nici capacitatea teilor de a emite fitocide, substanțe organice complexe de autoapărare împotriva microorganismelor și a insectelor, dar care sunt utile și omului, distrugând bacilul tuberculozei, agentul dizenteriei și al unor afecțiuni pulmonare."

Ca arbore santinelă

Metodele moderne de analize fizico-chimice ale frunzelor afectate de poluare (arsuri) includ recoltarea de mostre de la așa-numiții “arbori santinelă” sau “arbori bioindicatori”. Acest procedeu de monitorizare a poluării atmosferice este mult mai ieftin decât cel clasic, iar teiul argintiu se pretează foarte bine la rolul de “arbore santinelă” (bioindicator)



FAG


 

Descriere

Acesta este un arbore de marimea I, capabil de a ajunge la înălțimi de 40 m[1] și 2 m diametrul trunchiului, deși de obicei el are 25–35 m înălțime și diametrul trunchiului până la 1,5 m. Este înalt, impunător, cu scoarța netedă, cenușie-albicioasă. Un puiet de 10 ani va avea circa 4 m înălțime. El are o durată de viață de la 150 la 200 de ani, deși uneori trăiește până la 300 de ani. Are muguri fusiformi, ascuțiți, iar frunzele în general ovale. Florile sunt unisexuate monoice. Fructul, numit jir, este o achena trimucheata, acoperită de o scoarță țepoasă. Înflorirea are loc în luna mai. Crește în special la deal și munte, dar poate fi întâlnit - sporadic - și la câmpie, mai ales în regiunile nordice ale României. În trecut forma o pădure întinsă din Carpați până departe în Rusia de astăzi, legată de ceea ce se numește acum Taigaua siberiană. Pădurea a fost înlocuită în zonele din nord de Nistru (Podolia) cu silvostepă, stepe și păduri relicte. În anumite regiuni din BielorusiaUcraina și Rusia se păstrează părți din acest codru străvechi. Fagul permite multor specii de plante mărunte să supraviețuiască în zonele în care predomină, formând, în cadrul așa-numitelor făgete, biotopuri bogate și pline de frumusețe.

 

Răspândire

Deține un areal imens cuprinzînd întreaga Europă, cu excepția Europei de Nord.

 

În Republica Moldova este înregistrat în partea nord-vestică a codrilor.

Habitatul

Vegetează în pădurile revene. Clima și temperaturile variază, deși umiditatea trebuie să fie constantă. Deși nu este exigent la tipul de sol, fagul european are mai multe cerințe importante: o atmosferă umedă (precipitații bine distribuite pe tot parcursul anului și ceață frecventă) și sol bine drenat (acesta nu poate manipula apa stagnată excesiv).

 

Utilizare

Jirul, fructul fagului, a fost utilizat încă din vechime pentru un anumit untdelemn, dar și pentru hrana porcilor (este foarte apreciat și de mistreți).

Coaja fagului este folosită ca febrifug și tonic amar, fiind unul dintre echivalenții europeni ai chininei, alături de scoarța de salcie.

Gudronul de fag se folosește în unele boli de piele, precum și la vindecarea afecțiunilor respiratorii sau la ameliorarea simptomelor acestora.

 

Lemnul de fag a fost și este mult apreciat. Ca lemn de foc el are o calitate deosebită, arzând cu fum puțin și la o temperatură destul de ridicată, fiind folosit în trecut în cuptoarele industriale, de pildă la producerea sticlei sau fierului. El a rămas mult apreciat atât în industria construcțiilor cât și în cea a mobilei, datorită rezistenței sale, fineții fibrelor și culorii plăcute.



STEJAR


 Stejarul (Quercus robur) este un arbore din zona temperată, înalt, cu ramuri puternice, noduroase, coroană largă și bogată. Scoarța stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici și anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Pețiolul este scurt (4–8 cm). Stejarul înflorește în luna mai. Fructul este achenă (ghindă). Se întâlnește mai ales la câmpie și în zonele colinare, foarte rar la deal. În afară de pădurile curate de stejar, numite stejărete, stejarul se găsește și în amestec cu alte foioase, în așa-numitele păduri de șleau.

Este răspândit în Europa, Asia Mică și alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. În trecut era mult mai răspândit, de multe ori în amestecuri cu fagul și alte foioase.

Utilizarea stejarului

Ghinda a fost folosită de-a lungul timpului atât la hrana porcilor, fiind foarte apreciată și de mistreți, alături de jir, cât și la confecționarea de coliere și păpușele pentru copii, și chiar la unele piese de mobilier sau "bibelouri" rustice.

Scoarța de stejar este folosită din antichitate în tăbăcărie, deoarece conține mari cantități de tanini foarte eficienți în prelucrarea pielii.

 

Lemnul de stejar este lemn prețios, de calitate superioară, mai ales dacă este uscat corespunzător. Lemnul de stejar uscat natural, având peste 12 ani vechime, este scump, fiind folosit pentru mobilă de lux, iahturi de lux, construcții de lux, etc. Aproape două secole traversele de stejar au fost folosite cu mult succes în dezvoltarea căilor ferate, doar recent începând înlocuirea lor conform noilor tehnologii de transport. Lemnul de stejar se folosește pe scară largă în construcțiile de lemn sau mixte, iar în industria mobilei, acolo unde nu se găsește, este una din principalele varietăți imitate, alături de nuc și cireș.

Proprietăți terapeutice

Stejarul (Quercus robur) reprezintă un arbust a cărui scoarță este utilizată în terapeutica naturistă. Scoarța de stejar are proprietățile de: antiseptic al florei microbiene, cicatrizant, hemeostatic și ajută la tratarea și vindecarea hemoroizilor, hemoragiilor uterine, leucoreei, afecțiunilor stomacului, leziunea anusului, afecțiunilor intestinelor, transpirației picioarelor. Ceaiul preparat din scoarță de stejar este considerat un remediu natural în vindecarea: diareei, hemoragiilor, hemoroizilor (aplicarea de comprese), reduce scurgerile vaginale, combate constipația ce are drept cauza hemoroizii (infuzie preparată din scoarță de stejar, amestecată cu flori de mușețel și semințe de in).



Ultimele oferte